Aspiratiile autonome, cele de dincolo de scenarii apar mai ales in perioadele de reverie sau inainte de a adormi. Ceea ce isi doresc oamenii sa faca apare sub forma de imagini in visele lor.(deci inconstient)..ceea ce fac concret este supunerea fata de vocile dinauntrul lor sau de dialogul interior (aceste voci sunt la nivel pre-constient dar cu putin antrenament pot fi usor aduse in constient). Pe scurt, dorintele Copilului se materializeaza in imagini pe cand Parintele si Adultul se materializeaza in voci. Din moment ce trecerea la fapte se face prin vocile din minte, o cale de a zadarnici scenariul este introducerea unei alte voci, mai puternice, cea a terapeutului, fie prin hipnoza (nerecomandat deoarece este o interventie artificiala) fie constient (recomandat deoarece si vocile au fost introduse tot prin cale constienta de parinti, demult, in copilarie). Ca indiciu de pornire in identificarea vocilor din mintea noastra, cea de Parinte incepe de obicei cu persoana a doua: “ar fi trebuit sa...”, “tu esti singurul vinovat..”, “nu esti in stare nici macar sa...” etc....pe cand cele de la Copil si Adult incep la persoana intai: “oare de ce-am....”, “eu trebuie sa...”, etc.
E greu de spus daca toti oamenii au un scenariu in spate, insa se pare ca toti suntem influentati intr-o masura mai mare sau mai mica de “poruncile” parintilor. Secretul scaparii de scenariu, sunt permisiunile; cu cat ni s-au dat mai multe permisiuni, cu atat e mai probabil sa ne eliberam. Atentie, exista oameni care sunt legati de scenariu si au permisiuni conditionate intre anuminte limite in cadrul acestuia: “daca muncesti din greu, ai dreptul sa te rasplatesti cu ceva, altminteri nu”; aceste permisiuni nu sunt adevaratele permisiuni care ajuta la cresterea individului ci sunt doar o parte din scenariu.
Atunci cand un om zice: “eu nu voi fi niciodata ca tatal meu”, de fapt nu se elibereaza ci cade in extrema antiscenariului. Pentru ca prin tot ceea ce face se raporteaza permanent la tatal sau, e o dependenta in sens invers dar tot o dependenta.
Copilul isi alege un basm din care extrage esenta ce I se potriveste si il va urma toata viata. O intrebare utila in timpul terapiei este “care era basmul tau preferat in copilarie?”
Din multitudinea de sentimente traite, copilul vede ca numai unele sunt “acceptate” de parinti si atunci acelea devin concesiunile lui si cele pe care le va folosi cu predilectie in viata (uneori poate fi furia si violenta, alteori stapanirea emotiilor este cea apreciata si incurajata). Intr-un grup de suport, daca un pacient povesteste o situatie si la sfarsit exclama: “fireste ca m-am simtit furios”, ceilalti pot replica “eu m-as fi simtit speriat”, “eu m-as fi simtit indurerat”, in functie de cum a fost invatat fiecare sa reactioneze in situatii dificile. Cand reactioneaza conform scenariului (de ex face o criza de furie) primeste un cupon care il va duce mai aproape de rasplata scenariului. (moarte prin infarct din cauza supraenervarii)
In general oamenii sunt socati cand vad ca ceilalti simt altceva, ei cred ca reactia e universal valabila. Oamenii se poarta provocator pentru a obtine cupoane si renunta cu greu la placerea colectionarii lor pentru ca le e frica de ce ar putea pune in loc si viata lor ar fi terna fara aceste izbucniri de vitalitate “justificate”. Chiar si o persoana care se afla in pozitia de victima, strange cu grija cupoane de violenta si umilire de la ceilalti (sot, sef, etc) si are o satisfactie deoasebita cand mai adauga o confirmare la convingerea nestramutata : oamenii sunt rai, profitori, etc. Cupoanele ies la iveala cel mai bine la tribunal in timpul unui divort , cand ambii parteneri scot la iveala toate cupoanele vechi pentru a castiga in instanta. Iertarea nu inseamna a renunta la jocul cupoanelor ci doar a le depozita temporar intr-un sertat. Cand intervine o situatie dificila, cupoanele sunt reactivate.
In copilaria tarzie se face trierea: grupul care il asteapta pe Mos Craciun cu daruri (nemurirea) si grupul care asteapta Moartea sa-i scape de necazuri. Problema e ca si Mos Craciun si Moartea vin neanuntati si daca il gasesc pe picior gresit (bucurandu-se in loc sa se invinovateasca) atunci va rata locul in rai, prin urmare trebuie sa fie tot timpul cat mai vinovat si mai ingrijorat. Omul traieste 3 iluzii conform spuselor lui Freud: sunt nemuritor, omnipotent si irezistibil. Parintii transmit, fara exceptie mesajul “daca faci cum iti zic eu, o sa fie bine” iar iluzia e foarte puternica. Daca nu este bine, este pentru ca el, copilul nu a respectat ceva, nu pentru ca instructiunile sunt gresite. Sunt copii care nu respecta sau se opun parintilor dar nu pentru ca nu mai cred in iluzie ci pentru ca li se pare prea greu, aproape imposibil sa respecte tot, sunt secatuiti de enrgie si atunci adopta pozitia “nici nu vreau strugurii astia acri” dar copilul launtric va tanji mereu la ei. (de exemplu un om violent care refuza orice apropiere, vulnerabilitate, in realitate doreste sa se deschida dar scenariul ii interzice)
Jocurile: Initial in relatia parinte -copil, copilul e ok, parintii sunt ok, apoi la masa, la olita, etc incep jocurile. Copilul nu mananca tot si parintele se supara, atunci copilul realizeaza ca ceva nu este ok la el din moment ce a reusit sa-l supere, mai tarziu aplica acelasi joc in alte domenii: refuza sa invete sa faca la olita pentru ca stie ca parintele asta isi doreste. Si asa incepe jocul conditionarii: tu vrei ceva ce am eu iar eu vreau ceva ce tu imi poti da. La sfarsitul acestei perioade se va decide care e tipul de tranzactie preferat: eu + tu-, eu – tu+, eu+ tu+ sau eu- tu-.
Persona este masca pe care ne-o punem atunci cand nu putem fi noi insine si poate fi aflata raspunzand la intrebarea: daca ai fi in imposibilitatea sa spui si sa actionezi asa cum simti, la ce act de coruptie ai apela? (personalitate adoptata adhoc, in acord cu parerile constiente si cu cerintele mediul inconjurator).
Inca de timpuriu copiii observa ca in familia sa exista doua tipuri de comportamente: cel expus in fata lumii si cel din camera din dos dar nu stie ce sa faca cu ele. De abia la adolescenta intelege mecanismul.
Adolescenta e momentul in care omul alege scenariul sau alege sa-l desconsidere (antiscenariu, deci tot o raportare la el) si incepe cu bautura, droguri. De abia la 40 de ani are loc o noua alegere si de data asta fie renunta la preceptele parentale urmate strict pana atunci si isi da demisia, divorteaza, etc, fie incepe sa repare ce a facut bautura, drogurile si se duce la AA, psihiatru, etc.
in primii ani de facultate apare “tricoul inscriptionat” care arata din ce categorie face parte eroul (panterele negre, fii iadului, ingerii, etc) desi fac parte din acelasi grup si se comporta la fel, scenariul din spate este diferit. Desi mesajul e acelasi “duceti-va naibii” el urmareste sa obtina furia sau umilirea sau victimizarea in functie de ce scrie in scenariul fiecaruia. Cel mai bine se diferentiaza tricoul prin discrepanta intre ce spune si ce face. Convingeri: nu poti sa ai incredere in nimeni, cauti numai oameni neseriosi ca sa poti dovedi ca ai avut dreptate.
Maturitate si moarte, de abia acum jocurile sunt cu miza reala, pana acum au fost doar repetitii. Dependentii au nevoie de permisiunea acordata de terapeut de a nu mai bea/droga. Faptul ca ii zici: uite ce rau iti face bautura nu ajuta, ba dimpotriva, undeva inauntrul lui e fericit ca urmeaza scenariul asa de bine si isi face rau, exact asa cum I s-a spus, colectionand cu satisfactie si multumire, o multitudine de cupoane.
Triunghiul dramei: Persecutor-Victima-Salvator (extra: Relatie si Manipulator). O greseala frecventa este contractul unilateral cu Dumnezeu, oamenii isi imagineaza cum l-ar putea impaca desi Dumnezeu nu au semnat nici un contract in care sa specifice ca Dimnezeu si-ar dori acele lucruri, totul este in imaginatia respectivilor oameni. Nevroza de supravietuire apare la cei care au supravietuit unei drame in timp ce cei din jurul lor au murit. La copil , moartea unui parinte poate induce sentimente de vinovatie si cel mai bun lucru este sa intre intr-o psihoterapie unde sa I se acorde permisiunea de continua viata si a se distra intr-o anumita masura.
Uneori oamenii vor sa iasa din scenariu dar amenintarea este atat de puternica (vocea Parintelui critic din mintea lor le spune ca se vor intampla lucruri ingrozitoare) incat acestia simt nevoia sa gaseasca o scuza serioasa pentru asta: de obicei somatizari care se soldeaza cu boli dintre cele mai dure care sunt dovada vie ca individul chiar sufera, nu se preface si atunci Parintele este oarecum imbunat (cam cum se aduceau jertfe in antichitate pentru imbunarea zeilor)
Deseori m-am intrebat cum se face ca membrii speciei umane cu toata intelepciunea, constiinta de sine si dorinta de adevar pe care au adunat-o, isi dau voie sa ramana intr-o astfel de situatie mecanica, plina de patetism si autoinselare?
In parte pentru ca ne iubim parintii, in parte pentru ca e mai comod sa faci lucruri cunoscute si in parte pentru ca nu ne-am indepartat atat de mult de stramosii nostri - primatele ca sa procedam altfel. Dar cel mai important lucru este ca oamenii nu stiu ca se afla intr-un scnariu, asta e cheia desfasurarii lui, in momentul in care stii, nu mai esti in scenariu.
Mesajul non-verbal e cel mai bun indicator al scenariului: desi spune ceva ok, modul in care o face cineva , poate schimba total mesajul (ochi dati peste cap, oftat, atitudine de victima, etc)
Exista momente cand o forta mai puternica decat noi preia controlul in situatii-cheie, impotriva vointei noastre, astfel incat, uitand-ne inapoi nu ne vine s acredem ca noi am facut sau am spus asta. Este cazul vocii ventriloc a Parintelui care preia controlul si iti spune ce sa faci. Aceste “preluari” sunt importante de analizat dupa ce fenomenul a avut loc pentru ca sunt indicii referitoare la scenariul urmat. Pentru a putea iesi din acest vicios, persoana respectiva trebuie sa isi acorde permisiunea sa nu asculte vocea Parintelui si permisiunea sa asculte glasul interior al Adultului (daca permisiunea se da de catre terapeut, e si mai bine).
Suprasolicitarea provine din suprapunerea a doua stress-uri majore: post-stressul de la ultimul eveniment si stress-ul anticipativ pentru evenimentul care urmeaza. Daca orgamismul nu are timp sa se refaca, intra in oboseala cronica si/sau somatizari. Somnul este important atat pentru odihna cat si pentru faptul ca prin visele din timpul somnului se “proceseaza” incarcarea nervoasa acumulata. Care altminteri ar refula psihosomatic. De aceea barbituricele nu sunt indicate, somnul este greu, fara vise. (insa intre a nu dormi deloc si a lua somnifere se prefera a doua varianta pentru ca privarea de somn este foarte grava)
De obicei Copilul din parintele opus da porunca iar Adultul din parintele de acelasi sex ii arata cum se face. Pe scurt – Copilul Parintelui formeaza Parintele copilului.
O modalitate de a afla scenariul pe care il urmeaza un om este sa raspunda la urmatoarele intrebari:
1.Care era sloganul preferat al parintilor tai (ce repetau cel mai des?)
2.Ce fel de viata au dus parintii tai?
3.Care este Interdictia parentala in cazul tau?
4.Ce trebuia sa faci pentru ca parintii tai s azambeasca sau sa chicoteasca? (cea mai importanta!)
Ca un scenariu sa ia nastere, e nevoie ca individul sa il accepte iar parintii sa fie dornici sa-l transmita. Copilul are ca model parintii deci acceptarea este aproape implicita iar parintii vor sa transmita mai departe din experienta si mostenirea lor. Problema apare cand parintii nu sunt doar dornici , ci de-a dreptul compulsivi cand vor sa impuna copilului scenariul lor, mai mult decat acesta doreste sa accepte. Motivul compulsiei este: dorinta de nemurire, existenta unui scenariu puternic in spate pe care simt nevoia sa-l perpetueze, dorinta de a scapa de blestemul propriului scenariu, aruncandu-l asupra copilului (si acesta sa indeplineasca visele pe care ei le-au ratat).
La fel ca in genetica, trasmiterea scenariilor de la o generatie la alta sufera impletiri si modificari pentru ca la nastere se intalnesc 2 scenarii de transmis (a mamei si a tatalui), unele mai puternice altele mai slabe, unele doar potentiale, altele manifeste. Parintele care vrea sa-si modifice scenariul, astfel incat sa nu Ie impuna copiilor sai aceleasi directive care i-au fost impuse si lui, trebuie mai intai de toate sa constientizeze starea de Parinte a Eului si vocile Parentale pe care Ie poarta. Oamenii sunt incantati atunci cand descopera la copii lucruri care le seamana (atat pozitive cat si negative) iar aici ar trebui sa actioneze Adultul din ei si sa reziste acestei incantari.
Oamenii cu scenariu de “invinsi” aleg un psihoterapeut incompetent sau unul bun dar ii pun bete in roate, astfel incat sa poata spuna cu satisfactie la sfarsit “pe mine nu ma poate ajuta nimeni” sau “nici macar X nu a reusit sa faca ceva desi am dat o groaza de bani”. In mare, pacientii cauta la terapeut: stiinta, supa de pui, religie.
Pacientii de meserie se caracterizeaza prin faptul ca folosesc cuvinte lungi, pompoase si de obicei isi pun singuri diagnostic, altii isi numesc suferinta “o prostie” “o copilarie”, iar ceilalti iau un ton grav si solemn cand incep sa vorbeasca. Pentru un pm este foarte greu sa iasa din scenariu deoarece ii este frica de necunoscut (scenariul, oricat de “rau” ar fi, ii confera doza de confort, de familiar) iar pe de alta parte ii este frica, incontrolabil ca “mama” (din minte lui) s-ar putea supara,l-ar putea parasi sau nu l-ar mai iubi.
Indicatorul ca un om se afla inca in scenariu: sunete respiratorii (tusea, cascatul, mormaitul, hohotitul), vocabular,(cuvinte aprtinand Parintelui, Adultului, Copilului) vise, comportament (picior peste picior cand se discuta despre sex), expresii verbale (dar). Doua persoane cu scenariu complementar se vor atrage ca un magnet. De urmarit cuvintele “citat” din scenariu, adica asa cum au fost transmise: “bucatica buna”, “porci”, “curva”, etc ele sunt transmise de Copilul din parinte prin urmare sunt mai putin formale. Daca persoana se scuza, sau are un ritual inainte de a incepe sa vorbeasca, inseamna ca are nevoie de permisiunea parentala pentru a putea vorbi. Persoanele cu formulari ambigue (s-ar putea in cazul in care dar numai daca este cazul...) sau contradictorii (as face asta daca ...sau daca..., dar nu....) sunt persoane care au in scenariu comanda: nu-ti asuma nici un risc!
Atunci cand un pacient isi alege terapeutul, va cauta, in mod inconstient sa aleaga unul conform cu scenariul sau. Daca acesta este impus (trimitere de la doctor, etc) atunci va incerca sa-l faca sa intre in joc si daca acesta refuza, va abandona jocul (va renunta la terapie)
Tranzactii – Joc- Scenariu -Rasplata finala Ne dam seama ca suntem intr-un joc in momentul in care putem sa identificam o chichita, o pacaleala, o recompensa. Scenariul poate fi “pe bucati” adica sa se refere doar la viata afectiva, in rest deciziile sa fie libere.
Intrebari la care e bine sa reflectam:
Ce fel de viata au dus bunicii tai?
Ai fost dorit?
Cum te faceau parintii sa te simti cand erai mic?
Ce fel de oameni dispretuiau parintii tai?
Ce te-au invatat parintii tai sa faci?
Ce ti-au interzis sa faci?
Daca familia ta ar fi pusa pe scena, ce fel de piesa de teatru ar fi?
Care erau jocurile preferate ale parintilor tai?
Despre ce discutau parintii tai la masa?
Aveau parintii tai vreo fixatie?
Ce-ti spun vocile din mintea ta?
Ce se intampla cu oamenii ca tine?
Ce va scrie pe piatra ta de mormant?
Ce vei scrie tu pe piatra ta de mormant?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu